Insorit regat. Ensoleille empire

Paula Romanescu e o poetă melopeică. Prin lirica sa plutește perpetuu o lebădă albă. Suspinul mătăsos al poeziei se ridică-n altare celeste, într-un spațiu pur încărcat numai cu oseminte de fluturi și amintiri, într-un orizont al virginitătți florale, departe de pământ dar și de cer, într-o suspensie melodică misterioasă.
Paula Romanescu e o ființă de aer, pulsând diurn între seminarii universitare și amfiteatre franco-teologice, între cuvânt și instinct, între concepte literar-filosofice (precum: idee versus materie) toate topite într-un creuzet al perenității și înțelepciunii.


Paula Romanescu trimite cititorului esența orfică a liricii sale, ca pe o „buruiană cântătoare” (cette mauvaise herbe chantante…). Poezia „instinctivă” dar pedepsitor supravegheată de spirit a D-nei Paula Romanescu accede principiul tertului exclus, într-o așezare armonică, cu simetrii perfecte, revărsate într-o euritmie celestă și (fortez cuvîntul) candelabrică. De altfel, poeta însăsi îsi concentrează energia într-un singur focar exclamativ:
„iubire, însoritul meu regat!”
Iar regatul Domniei Sale este Cuvîntul – adică Poezia în extaza ei supremă." (Gavril Istrate)

"