Trei mii de semne

Cata dreptate avea Witold atunci cand spunea: „Trebuie sa continui sa fiu dificil! Dificil! Fii necontenit strain! Fii neplacut, neincrezator, lucid, aspru si exotic. Tin-te, baiete! Nu te lasa! Nu te lasa imblanzit, insusit!”

Nu e nimic de vazut, de descris. Totul a fost incercat, gustat, otravit. Taci. Incolaceste-te in tine insaţi. Ca felinele cand isi fac siesta. Adormi in tine insati. Trage plapuma peste ochi, fa-te covrig si toarce, uitand de toate. Nu exista decat respiratia ta, acordandu-se dupa respiratia amintirii zeului care, pe vremuri, isi facuse un tron in tine; poate. Acum tronul e pustiu. Dans e totul. Amintire a zeului plecat, lasand nevazute dare lungi, persistente in existenta ta redevenita marunta si jalnica, de doi bani; si, totusi – contorsionata in asteptarea crispant de goala, vie, laborioasa in aceste momente –, constati ceea ce stii, da, stii, intr-un fel, dintotdeauna, si anume: existenta e fantastica, absolut fantastica! Ce mare zi crescuta din nimic. Din nimicul dulce, fosgaitor, viu, visand sa cuprinda dintr-o ochire totul. Cerul e inalt, amiaza inalta, subtire, iar ochii nebanuit de mari. (Aura Christi)